Part 1: Ceasornicara - by Notes from Elsewhere
I-a dat ceasul înapoi lui Petre a doua zi.
- L-ai reparat! Un zâmbet larg i s-a întins pe față.
- Nu era nimic de reparat, a răspuns ea, puțin încurcată. L-am curățat și atât. Dacă se oprește iar, din păcate tot va trebui să mergi la Mocănești.
Petru și-a pus ceasul la mână, l-a apropiat de ureche și a dat mulțumit din cap.
- Merge. Asta-i important.
Peste câteva zile, venind de la piață, l-a văzut la colțul străzii, stând de vorbă cu doi prieteni. Râdea, vesel și destins, cum nu-l mai văzuse de mult. Nici nu părea să se grăbească undeva.
Când a zărit-o, a ridicat mâna.
- Ziua bună! Ceasul merge de minune! Să știi că dau sfoară-n țară!
- Lasă, bade Petre, nu-i nevoie. Doar ți-am spus că nici n-am reparat nimic. Și nici nu prea știu ce fac, nu-mi trimite oamenii pe cap.
Petru a râs.
- Dacă nu știi ce faci, să tot nu știi așa!
Ea a dat din mână și și-a văzut de drum.
Dar Petru s-a ținut de cuvânt.
Peste câteva săptămâni, coana Leana a apărut la poartă cu un ceas mic, cu brățară aurie, pe care i-l cumpărase băiatul ei de ziua ei.
- Nu știu ce are, merge înainte. Tot timpul mă păcălește. Mă uit la el și mă sperii că iar am întârziat.
- Cât merge înainte?
- Nu știu. Cinci minute, zece. Poate mai mult. Nu mai știu nimic.
S-a așezat pe scaun, oftând.
- Mă tot cheamă băiatul la oraș.
- Păi de ce nu mergi?
A început să-i povestească câte avea de făcut. Găinile, grădina, fasolea care trebuia culeasă, niște borcane pe care trebuia să le pună pentru iarnă, o perdea de spălat, două drumuri până la primărie. Nu avea ea timp de mers la oraș. Și, pe deasupra, îi părea rău să-i spună băiatului că ceasul nu mai mergea cum trebuie. Doar el i-l cumpărase. Poate îl stricase ea cumva.
Ceasul mergea, într-adevăr, puțin înainte. Ceasornicara l-a desfăcut, l-a curățat și a potrivit mecanismul. Afară ploua mărunt în ziua aceea, iar ea a lucrat mult cu geamul deschis. Îi plăcea mirosul de pământ ud. Când l-a montat la loc, l-a ținut o vreme lângă ureche. Tic-tacul era liniștit, ca ploaia care cădea în curte.
Coana Leana a venit după el a doua zi.
- Am reușit să-l dreg, merge la timp, i-a spus ceasornicara.
- Slavă Domnului. Măcar de ceas să nu-mi mai fac griji.
După vreo două săptămâni, casa coanei Leana a stat încuiată câteva zile.
I-au spus vecinii, luase autobuzul și se dusese la oraș la băiatul ei.
Când s-a întors, a trecut pe la ceasornicară cu o cutie de ciocolată de la oraș.
- N-am mai fost la el din primăvară, a spus. Tot ziceam că mă duc când termin treaba.
- Și-ai terminat-o?
Coana Leana a râs.
- Nu. Fasolea a rămas neculeasă și perdeaua nespălată.
A ridicat din umeri.
- Și n-a murit nimeni.
După coana Leana au mai venit și alții. La început câte unul la câteva săptămâni, apoi tot mai des. Un ceas care rămânea în urmă, unul care se oprea noaptea, altul care mergea bine câteva zile și apoi o lua iar înainte.
La început au venit trimiși de Petre sau de coana Leana, dar, încet-încet, s-a răspândit vestea că văduva lui Vasile se apucase de reparat ceasuri.
Ea protesta de fiecare dată că nu era ceasornicară adevărată și că oamenii ar face mai bine să meargă la Mocănești dacă aveau ceva serios de reparat. Dar oamenii insistau să încerce ea mai întâi. Dacă nu se putea, și-or face cumva timp să ajungă și la Mocănești.
Încetul cu încetul, devenise tot mai puțin „văduva lui Vasile” și tot mai mult „ceasornicara”.
Așa a ajuns și Marin la poarta ei.
A intrat în curte cu pași repezi și, înainte să spună bună ziua, și-a scos ceasul de la mână.
- Am auzit că te pricepi.
- Vorbește lumea prea mult.
- Așa o fi, da’ totuși uită-te puțin la el.
- Ce are?
- Nu știu.
- Se oprește?
- Nu.
- Rămâne în urmă?
- Nu cred.
- Merge înainte?
Marin s-a gândit.
- Nici asta.
- Atunci de ce l-ai adus?
A stat puțin pe gânduri, după care a spus în șoaptă:
- Pentru că nu-mi ajunge ziua.
Ea a început să râdă.
- Eu repar ceasuri, Marine.
- Știu. Da’ lumea zice...
- Lumea ar face bine să-și vadă de treaba ei!
A luat totuși ceasul. L-a desfăcut de două ori și tot nimic n-a găsit. L-a lăsat pe masă până a doua zi.
Dimineața, niște copii se jucau pe uliță. Alergau după o minge și se certau de mama focului dacă fusese gol sau nu. Unul râdea atât de tare încât îi molipsea și pe ceilalți.
Ceasornicara a lucrat cu geamul deschis.
Când a pus ceasul la loc, tic-tacul îi era scurt și vioi, parcă sărea. L-a ascultat o vreme.
- Ciudat, și-a spus încet. Pot să jur că ieri suna altfel.
Marin a venit seara.
- N-avea nimic.
-Dar l-ai desfăcut?
- Da, l-am desfăcut, l-am curățat.
I l-a dat.
- Și acum?
- Tot nimic n-are.
Peste câteva săptămâni l-a găsit pe Marin pe marginea uliței, cu trei copii strânși în jurul lui. Le arăta cum se face un fluier dintr-o crenguță și copiii îl urmăreau cu ochii mari.
- Marine, da’ tu n-ai treabă?
- Ba am.
A mai cioplit puțin crenguța și a ridicat-o spre lumină.
- Da’ stai să le arăt cum se face.
A dat să plece, dar l-a auzit strigând în urma ei:
- Să știi că ai avut dreptate! Ceasul n-avea nimic!
Tot drumul spre casă s-a gândit la Marin și la ceasul lui care nu avusese nimic.
A doua zi dimineata si-a făcut o cafea în ibricul roșu și a dat drumul la radio. A cautat postul pe care îl asculta Vasile, cu romante vechi.
Și-a dus cafeaua în camera cu ceasuri.
Pe colțul mesei mai era încă unul dintre ceasurile lui Vasile, desfăcut, așa cum îl lăsase. Nu se atinsese niciodată de el. Nu știa dacă fusese stricat sau dacă Vasile pur și simplu nu mai apucase să-l termine.
L-a tras mai aproape.
A luat lupa, apoi penseta cea subțire și s-a uitat la mecanism. De la radio venea un cântec pe care îl știa si fără să-și dea seama, a început să fredoneze.
Notă: Povestea este scrisă în limba română. Dacă o citești în engleză, traducerea este generată automat de Substack și poate conține formulări neclare sau inexacte.