Diminețile erau de obicei liniștite. Îi plăcea să se trezească foarte devreme, și să-și fiarbă cafeaua în ibric. Avea un ibric roșu, probabil îl moștenise, i se părea că fusese dintotdeauna în bucătărie.
Dar ea nu fusese dintotdeauna ceasornicară. De meșteșugul ăsta se apucase abia după ce rămăsese văduvă.
Lui Vasile îi plăcuse să repare lucruri de când era tânăr. Radiouri, lămpi, râșnițe de cafea, chiar si câte un cuptor care nu mai voia să se încălzească, dar doar la bătrânețe se specializase în ceasuri.
- Când te-a lăsat vederea, te-ai apucat de ceasuri? râdeau vecinii.
Dar tot la el veneau când li se oprea vreun ceas și tot ei se bucurau când, după două-trei zile, Vasile li-l întindea peste masă și spunea cu vocea lui molcomă:
- E gata. Merge. N-a fost mare lucru.
Și, invariabil:
- Nu trebuie să-mi dai nimic.
Oamenii protestau, el dădea din mână. Până la urmă tot apărea pe prispă câte ceva din grădină: un coș cu roșii, niște ouă, două legături de ceapă, toamna câte un dovleac sau un borcan de zacuscă. Ea îi făcea câte o ciorbă acră, așa cum îi plăcea lui, din ce se nimerea să primească, și până la urmă toată lumea era mulțumită.
Vasile murise de un an și ea încă nu reușise să intre în camera cu ceasuri. Mai deschisese ușa din când în când, doar să se uite, poate să ia ceva, dar o închidea repede la loc. Acum se hotărâse, în sfârșit, să facă ordine. Rămăseseră după el toate lupele, șurubelnițele minuscule, pensetele, cutiuțele cu rotițe, arcuri și șuruburi. Și ceasurile, desigur, cele pe care Vasile începuse să le strângă de cativa ani. Le găsea prin târguri sau le primea de la oameni care nu mai aveau ce face cu ele. Unele le reparase si mergeau, altele păreau ca nu merseseră niciodată.
La început intrase doar ca să facă ordine, numai că, de fiecare dată, treceau orele si ea era tot acolo. Întorcea instrumentele pe toate părțile, încercând să-și amintească la ce le folosise Vasile. Deschidea câte un ceas și urmărea rotițele fără să înțeleagă mare lucru, chiar mai lua câte o lupă, o potrivea la ochi și se uita, dar de înțeles tot nu înțelegea. Până într-o zi când a desfăcut unul dintre ceasuri și, pentru prima dată, a știut unde trebuia să se uite.
Asa, încetul cu încetul, a învățat să le desfacă și să le pună la loc. Apoi a descoperit care rotiță trebuia să atingă alta și cât de puțină forță era, de fapt, prea multă. Pana la urma a învățat cum să curețe un mecanism fără să-l rănească, cum să îndrepte un arc, să recunoască un dinte tocit. Și, poate cel mai greu pentru ea, să nu se grăbească să facă ceva doar pentru că nu găsea imediat problema. A învățat sa aștepte.
Vasile îi spusese cândva că oamenii stricau cele mai multe lucruri fiindcă nu aveau răbdare. Nu-i dăduse prea mare atenție, dar acum începea să priceapă.
După câteva luni nu mai trebuia să se uite de două ori ca să știe dacă o piesă intrase cum trebuie. Uneori o simțea pur și simplu sub degete. Cu timpul, a început si să le audă altfel si a realiza ca nu toate tic-tacurile erau la fel. Unele ceasuri băteau grăbit, chiar dacă țineau timpul corect, în timp ce altele păreau mereu obosite. Unele aveau un tic-tac rotund și liniștit, altele te zgâriau la urechi chiar și când le opreai.
Ce lucru fără niciun folos, se gândea ea câteodată. Cine mai are nevoie de ceasornicari în ziua de azi? Toată lumea se uită la telefon.
Într-o zi s-a întâlnit cu badea Petru la colțul străzii. Au intrat în vorbă, ca de obicei.
- Da’ ce ești așa abătut? l-a întrebat ea.
Petru a oftat.
- Trebuie să mă duc până la Mocănești și nu știu când naiba să-mi fac timp.
- Da’ ce-ai pățit?
- Mi s-a stricat ceasul de la tata. Ăla vechi, îl știi. Țin mult la el. Am auzit că-i un ceasornicar bun în Mocănești.
Apoi a mai oftat o dată.
- Dumnezeu să-l odihnească pe Vasile al tău. Tare bine mi-ar fi prins acum. N-am timp nici să suflu, darămite să fac drumul până la Mocănești și înapoi și după aia încă o dată să mă duc să-l iau. Sper numai să fie omul ăla măcar pe sfert cât era Vasile și să-i dea de capăt.
- Păi, bade Petre, până găsești dumneata timp să ajungi la Mocănești, nu mi-l lași mie? Să văd ce pot să-i fac.
Petru s-a uitat lung la ea.
- Da’ ce, te-a învățat Vasile meșteșugul?
Era prea greu sa ii explice, si pana la urma nu ar fi știut exact se sa explice. Pana la urma poate că o învățase Vasile și ea nu știuse, doar a fost lângă el în toți anii în care a stat aplecat asupra mesei, ascultând un ceas înainte să-l deschidă.
- Adu-l, a spus doar.
Petru a venit spre seară.
- Până la sfârșitul săptămânii oricum nu ajung la Mocănești. Poți să-l ții câteva zile. Dacă-i dai de cap, trimite vorbă. Tare bine ar fi de m-ai scuti de drumul ăsta, că la cât sunt de ocupat, numai timp de pierdut pe drum nu am.
A lăsat ceasul pe masă și a plecat.
Era un ceas vechi, cu cadranul îngălbenit și cureaua maro schimbată de multe ori.
A doua zi in zorii zilei, s-a apucat de treaba. Înainte să-l deschidă, a dus ceasul la ureche. Nu se auzea nimic. După câteva clipe, l-a pus jos.
- Ciudat, a spus.
Nu i se părea stricat.
L-a desfăcut cu delicatețe și a început să curețe rotițele. La un moment dat și-a dat seama că fredona. S-a oprit cu gura ușor deschisă. Nu mai cântase de foarte mulți ani și rămase așa câteva clipe, mirată de amintirile care dădeau năvală.
Cânta un cântec pe care îl învățase de la bunica ei. Un cântec care nu era de leagăn, nu era de obidă, nici de dans sau de petrecere, era de toate la un loc fără să fie de niciunul, un cântec care îți golea inima și o umplea la loc și te lăsa curat.
A lucrat la ceas, încetișor, cu cântecul în ea, câteva ore. Nu găsise nimic stricat, așa că, după ce a terminat de curățat mecanismul, l-a montat la loc și s-a dus să-și mai facă o cafea. A lăsat ceasul pe masă, așa, cu cadranul încă desfăcut.
Badea Petre va trebui până la urmă să facă drumul la Mocănești, s-a gândit ea. Nu știu ce-a fost în capul meu de mi-am închipuit că pot repara ceasuri acum...
Când s-a întors, soarele ajunsese pe masă și o rază se prinsese chiar în mecanismul desfăcut. I s-a părut că dansa pe melodia bunicii.
A pus cadranul la loc. Raza dispăruse înăuntru și, pentru o clipă, s-a gândit prostește că poate rămăsese acolo și cântecul.
A tras rotița și tic-tacul a început să se audă.
Era unul vesel și săltăreț.
…. to be continued