Trei pași înapoi / Three steps back
From the series Not Everyone Sees the Same Cat
Romanian original. English version at the end
Trei pași înapoi
„Dă-te trei pași înapoi, scuipă în sân și fă semnul crucii”, îmi spunea mama când o pisică neagră îmi tăia calea.
Mama era profesoară, dar vorbea despre superstiții cu convingerea omului care a crescut la sat și a învățat din fragedă pruncie că unele lucruri nu au sens, dar trebuie făcute.
Am făcut și eu școală. Multă chiar.
Te-ai aștepta ca educația să rezolve astfel de lucruri. Nu le-a rezolvat. Le-a făcut doar mai greu de explicat.
Nu scuip în sân când văd o pisică neagră. Trei pași înapoi, depinde de zi și cât e de aglomerat. Cât despre semnul crucii, așa, subtil, cu limba în cerul gurii, când îmi amintesc. Nu îmi amintesc chiar de fiecare dată.
—
O văd pe pod, la miezul nopții, după ce plec de la o petrecere la care m-am simțit străină toată seara.
Stă sub felinar. Luna arde roșie. Arată ca un tablou prost, genul pe care l-ai cumpăra de la un pictor ambulant pentru că simți că ar trebui să sprijini arta, nu pentru că îți place cu adevărat.
Mă opresc. Ea se uită la mine. Eu mă uit la ea.
Îmi amintesc că ar trebui să mă dau trei pași înapoi. Dar sunt obosită. Și am băut două pahare de vin. Și nu mai știu de ce ar trebui.
„Ce faci?” o întreb.
Pisica nu răspunde. Evident.
„Eu plec acasă. Vii?”
Nu știu de ce o întreb. Dar o fac. Și ea vine. Simplu. Fără dramă, fără ezitare. Se ridică și merge în urma mea ca și cum ne-am fi pus de acord dinainte.
Acasă, inspectează apartamentul metodic, apoi se instalează pe scaunul de la birou.
Mă uit la ea. Ea se spală pe labe, complet indiferentă.
--
Nu o numesc nimic primele trei zile.
Oricum nu vine când o chem.
A patra zi îmi dau seama că o strig „Pisica”. Și asta e.
Pisica doarme pe calorifer. Eu mănânc cereale direct din cutie și mă uit la știri.
Apartamentul miroase acum a pisică.
A doua zi cumpăr litieră.
Three Steps Back
“Take three steps back, spit into your bosom, and make the sign of the cross,” my mother would say when a black cat crossed our path.
My mother was a schoolteacher, but she talked about superstition the way people do when they’ve grown up in the countryside and learned young that certain things don’t make sense but still have to be done.
I went to school too. A lot of it, in fact.
You’d think education would take care of this sort of thing. It didn’t. It just made it harder to explain.
I don’t spit into my bosom when I see a black cat. Three steps back, it depends on the day and how crowded the sidewalk is. As for the sign of the cross, I make it discreetly, tongue pressed against the roof of my mouth, when I remember. I don’t always remember.
--
I see the black cat on the bridge just past midnight, after leaving a party where I’d felt like a stranger the entire evening.
She’s sitting under a streetlamp. Above her the moon burns red. The whole scene looks like a bad painting, the kind you’d buy from a street artist because you feel you should support the arts, not because you actually like it.
I stop. She looks at me. I look back.
I know I’m supposed to take three steps back. But I’m tired. I’ve had two glasses of wine. And I can’t remember why it matters.
“What are you doing?” I ask.
The cat doesn’t answer. Obviously.
“I’m going home. Are you coming?”
I don’t know why I ask her. But I do. And she comes. No fuss, no hesitation. She stands and follows me as though we’d settled this long ago.
At home she makes a slow tour of the apartment then installs herself on the desk chair.
I watch her. She washes her paws.
---
I don’t give her a name for three days.
She doesn’t come when I call anyway.
On the fourth day I realize I’ve been calling her Cat all along. That settles it.
Cat sleeps on the radiator. I eat cereal from the box and watch the news.
The apartment smells like cat now.
The next day I buy litter.
by Sanda Berar From the series Not Everyone Sees the Same Cat