Marea Migrație de Vară | Seasonal Migration
Romanian in original. English version at the end.
Marea Migrație de Vară
În fiecare an, pe la sfârșitul lui mai, românii din diaspora intră într-o stare specială de agregare.
Nu este panică.
Nu este entuziasm.
Nu este nici măcar nerăbdare.
Este o stare intermediară.
Ca apa înainte să fiarbă.
Ca bagajul înainte să fie făcut.
Ca omul care știe că peste cinci săptămâni va explica pentru a douăzeci și șaptea oară de ce nu s-a mai întors definitiv.
Primele simptome sunt discrete.
Începi să te interesezi mai mult de vremea din România decât de vremea de acasă.
Știi exact câte grade sunt la Cluj.
La București.
La Constanța.
În orașul în care locuiește mătușa.
În orașul în care nu locuiește nimeni cunoscut, dar pe unde ai trecut într-o vacanță acum șaptesprezece ani.
Despre Seattle nu mai știi nimic.
Dacă plouă, afli uitându-te pe geam.
Apoi începe operațiunea „să vedem pe cine apucăm să vedem”.
Este o operațiune complexă.
Necesită planificare strategică, rezistență fizică și capacitatea de a fi simultan în trei județe.
La început lista conține opt persoane.
După două zile conține douăzeci și șase.
După o săptămână înțelegi că vei avea nevoie de o vacanță după vacanță.
După aceea începe etapa cadourilor.
Nimeni nu știe exact cine a decis că un român nu poate traversa Atlanticul fără să transporte obiecte pentru alte douăzeci și șapte de persoane.
România are ciocolată.
Are parfumuri și lumânări parfumate.
Are chiar și căni cu mesaje inspiraționale.
Acest lucru nu are nicio legătură cu subiectul.
Este posibil să existe o lege.
Nu am găsit-o.
Dar nimeni nu pare dispus să o încalce.
Cu aproximativ două săptămâni înainte de plecare începe etapa întrebărilor.
- Câte zile stai?
- Unde ajungi prima dată?
- Mergi și la mare?
- Dar la munte?
- Dar pe la noi?
Întrebarea „pe la noi” este deosebit de interesantă.
Pentru că răspunsul corect este întotdeauna da.
Chiar și atunci când „noi” se află la trei sute de kilometri în direcția opusă.
În ultima săptămână înainte de plecare începe etapa actualizărilor.
Primești informații.
Multe informații.
De obicei contradictorii.
Toate reale.
Recomandări.
Avertismente.
Păreri.
Toată lumea pare să știe ceva foarte important pentru tine.
Un drum s-a stricat.
Un altul s-a făcut.
Un restaurant s-a închis.
Altul s-a deschis.
Cineva are un copil care este deja mai mare decât îl ții tu minte.
În acest punct cineva spune inevitabil:
- Lasă că vezi tu când ajungi.
Este o expresie misterioasă.
Cu câteva zile înainte de zbor apare și primul moment de panică autentică.
Pașaportul.
Nu contează că l-ai verificat de șapte ori.
Îl vei verifica și a opta oară.
Și a noua.
Și încă o dată înainte să pleci spre aeroport.
Există români care și-au verificat pașaportul atât de des încât au ajuns să-l cunoască personal.
Și apoi, într-o dimineață, te urci în avion.
După luni de planuri, liste, calcule și conversații, totul devine surprinzător de simplu.
Te așezi pe scaun.
Închizi ochii.
Și nu mai verifici vremea din România.
Iar România, care te-a așteptat cu răbdare tot anul, va avea imediat o întrebare.
- Cât stai?
Seasonal Migration
Every year, sometime around the end of May, Romanians living abroad enter a special state of aggregation.
It is not panic.
It is not excitement.
It is not even anticipation.
It is an intermediate state.
Like water before it boils.
Like a suitcase before it is packed.
Like a person who knows that in five weeks they will be explaining, for the twenty-seventh time, why they haven’t moved back for good.
The first symptoms are subtle.
You begin paying more attention to the weather in Romania than to the weather at home.
You know exactly how many degrees it is in Cluj.
In Bucharest.
In Constanța.
In the town where your aunt lives.
In a town where nobody you know lives, but where you once spent a weekend seventeen years ago.
As for Seattle, you have no idea.
If it’s raining, you find out by looking out the window.
Then comes the operation known as “Let’s see who we can manage to see.”
It is a complex operation.
It requires strategic planning, physical endurance, and the ability to be in three counties at the same time.
At first, the list contains eight people.
Two days later, it contains twenty-six.
A week later, you realize you will need a vacation after your vacation.
Then comes the gift stage.
No one knows exactly who decided that a Romanian cannot cross the Atlantic without transporting items for at least twenty-seven other people.
Romania has chocolate.
It has perfume.
It has scented candles.
It even has mugs with inspirational messages.
This is entirely beside the point.
There may be a law requiring this.
I have been unable to locate it.
No one seems willing to break it.
About two weeks before departure, the questions begin.
How long are you staying?
Where are you going first?
Are you going to the seaside?
What about the mountains?
Are you coming by to see us?
The last question is particularly interesting.
Because the correct answer is always yes.
Even when “us” happens to be three hundred kilometers in the opposite direction.
During the final week before departure comes the update phase.
Information starts arriving.
A lot of information.
Usually contradictory.
All of it true.
Recommendations.
Warnings.
Opinions.
Everyone seems to know something that is extremely important for you to hear.
A road has been closed.
Another one has been built.
A restaurant has shut down.
A new one has opened.
Someone now has a child who is older than the version of them you still remember.
At this point, someone inevitably says:
“You’ll see when you get there.”
It is a mysterious expression.
With a few days left before the flight comes the first moment of genuine panic.
The passport.
It doesn’t matter that you’ve checked it seven times already.
You will check it an eighth time.
And a ninth.
And once more before leaving for the airport.
There are Romanians who have checked their passports so often that they are now on a first-name basis.
And then, one morning, you board the plane.
After months of plans, lists, calculations, and conversations, everything suddenly becomes surprisingly simple.
You sit down.
You close your eyes.
And for the first time in weeks, you stop checking the weather in Romania.
A few hours later, Romania, having waited patiently all year, will have a question of its own.
“How long are you staying?”